Dragă române,
Stăteam astăzi pe o bancă în frumoasa țară în care trăiești tu de atâta vreme și în timp ce admiram orașul de provincie în toată splendoarea sa, pe o vreme frumoasă, te-am observat. Nici nu aveam cum să nu te observ pentru că ai trecut de mai multe ori pe lângă mine. Uneori grăbit, abătut, plin de griji, alteori de-a dreptul trist. Pasul îți era grăbit, poate prea grăbit, gândul îți era probabil undeva departe. Poate din cauză că îmi erau aburiți ochelarii, mi s-a părut că uneori erai femeie, uneori bărbat, chiar și copil de câteva ori. Mi s-a părut că arătai, gândeai și erai diferit de fiecare dată. Dar mi-am dat seama repede că m-am înșelat. Erai același. De fiecare dată când treceai pe lângă mine erai exact același. Cum te-am recunoscut, atunci, dacă mi-erau aburiți ochelarii, poate te întrebi? Simplu. Te-am recunoscut după privirea ucigătoare pe care mi-o aruncai de fiecare dată, după grimasă, după atitudinea superioară față de cei din jur, după ce ai fluierat-o pe fata aceea în fustă roșie, după ce ai aruncat pe jos un ambalaj oarecare, după ce m-ai claxonat în timp ce treceai cu viteză în mașina neagră pe lângă mine.
Nu m-au deranjat aceste gesturi. Poate aici, în țara ta, sunt normale, poate tu le consideri normale și nu te judec. Sunt alte lucruri care m-au deranjat. Da, am observat foarte multe deși am stat doar câteva zeci de minute pe bancă, pentru că sunt unele mult prea evidente. Am observat că tu, române, nu ai respect pentru nimic. Nu ai respect pentru oamenii de pe stradă, pentru cei din jurul tău, pentru cei care te privesc sau care te ascultă, pentru cei care te aprobă sau pentru cei care te contrazic. Nu ai respect pentru tineri sau bătrâni, pentru femei sau pentru bărbați, pentru bogați sau săraci. Pentru cei care îți sunt subalterni sau pentru cei care îți sunt superiori. Nu ai respect pentru vechi sau nou, pentru trecut sau viitor. Disprețuiești orice, crezi că totul ți se cuvine și trebuie să primești totul de la ceilalți, fără să faci nimic. Fără să spui bună ziua, fără să spui mulțumesc, fără să ajuți, fără să îți pese. Fără să te gândești la altcineva decât la tine, îți faci loc zilnic printre mulțimea de oameni cu aceleași idealuri ca tine, iar dacă nu se dau la o parte, îi împingi și îi calci în picioare. Și la sfârșitul zilei te întrebi de ce nu îți este bine, de ce alții au mai mult decât tine, de ce ești tu cel mai bătut de soartă. Te rogi la Dumnezeu să te ajute dar uiți de fiecare să îi mulțumești după ce primești. Uneori îi negi existența, dar când dai de greu te întorci în genunchi la el. Și el te ajută, pentru că nu e român, ca tine. Te ajută să mai trăiești o zi, să fii capabil să îți îndeplinești scopul pe lume, chiar dacă tu ai stabilit de mult timp că nu ai unul. Nu trăiești pentru nimic pentru că ți-ai pierdut demult încrederea în orice. În valori morale, în reguli, în oameni, în tine. Ai pierdut puterea de a lupta pentru ceea ce vrei și aștepți să primești, preferând să te umilești decât să transpiri. Nu mai ai suflet, nu mai iubești, nu ai mai simțit de prea mult timp fericire. Și cum să iubești când de-abia mai trăiești de azi pe mâine? Cum să fii fericit când totul în jur e trist și viitorul sună sumbru? Când știi că nu vei putea avea niciodată ce îți dorești. Așa că stai, stai și îți plângi de milă. Te compătimești singur, te compătimesc ceilalți. Nu pentru că, de cele mai multe ori, ajungi să nu realizezi nimic în viață, ci pentru că nu vrei. Ajungi la capătul puterilor atunci când te tragi singur înapoi dacă reușești să ieși din mocirlă și te afunzi și mai adânc. Te demoralizezi singur, îți spui că ești inutil și că ești un nimeni. Și ai dreptate. Ai dreptate de prea multe ori și m-am săturat. M-am săturat să te văd repetându-ți zilnic rutina, obosit, plictisit, sătul, așteptând să mori.
Dar nu pot să plâng pentru tine, nu poate să îmi fie atât de milă, pentru că știu că ai putea să faci multe. Ai putea să profiți de faptul că ai devenit imun la suferință, trăind în mizerie, și că poți deveni mult mai puternic decât restul. Dar nu vrei. Alegi să plângi în fiecare zi, să țipi, să urli, să cerșești milă și compasiune, să îți reduci viața la o rutină zilnică pe care o parcurgi cu speranța că te va ajuta cineva. Și cel mai trist e că asta n-o să se întâmple.
Am observat că te mulțumești cu vise, cu speranțe, cu dorințe, că te mulțumești să îți imaginezi o viață mai bună. E simplu să vrei, dar e al naibii de greu să obții și tu afli asta zilnic. Alegi mereu calea ușoară, drumul cel mai scurt și, chiar și atunci, încerci să trișezi pentru a-l parcurge mai repede. Și e păcat. E păcat că ai putea să faci același drum de 10 ori mai repede decât ceilalți, dar o iei pe calea mai scurtă care de cele mai multe ori e înfundată. Vreau să închei aici, deși mai ai multe defecte pe care le-am văzut ușor. Din toate astea nu pot să trag decât o singură concluzie și îmi pare groaznic de rău: pentru tot ce faci și mai ales, pentru ce nu faci, îți meriți soarta, române.
