Motive să nu faci copii & co.

Ca mândră posesoare al unui organ sexual femeiesc, ar trebui să debordez de iubire față de copii și instincte materne. Ar trebui ca la vederea unui ghemotoc de piele de-abia scos prin vagin să tremur toată și să mă cuprindă sentimente în antiteză, în același timp de bucurie că văd o mini-ființă proaspătă și inocentă, dar și de tristețe, că eu nu îmi găsesc organ masculin să mi-l facă.
NU

Urăsc copiii. De fapt nu, îi urăsc pe cei ce fac copii. Pe lângă faptul că în curând o să ne înghesuim ca sardinele pe Glob și n-o să mai avem nici unde ne câca, pe lângă faptul că un copil în plus îmi consumă mie resursele și spațiul, pe lângă faptul că un copil absoarbe instant energia și neuronii tuturor celor din încăpere, copiii au darul prețios de a fi enervanți chiar și atunci când sunt drăguți. Da. Îmi place să văd un copilaș vesel, care râde. De la distanță. Printr-un geam. Izolat fonic. Mă irită fiecare sunet scos de micile creaturi sâcâitoare, dar mai ales mă irită proaspetele mămici.
Cu toate că și-au pierdut tinerețile, țâțele și viața, în general, proaspetele mămici se simt ca și cum scoaterea a 4 kg de carne printr-un orificiu este cel mai important lucru din lume, fără de care planeta nu se putea descurca, astfel ele ducând la bun sfârșit o misiune necesară pentru continuitatea Terrei și perpetuarea speciei umane.

Cred că după ce naște, femeia pierde cam 75% din creier, rămânând suficient doar pentru a respira, a vorbi și a face mâncare. Și de a lăuda bebeloiul, evident. Pentru că, ce mămică modernă ești dacă nu îți lauzi odrasla recent concepută și mai recent scoasă din vagin cel puțin TUTUROR oamenilor pe care îi cunoști? Mergi la o petrecere cu ținută formală, unde oamenii merg să aibă o conversație plăcută cu interlocutorii lor sau să servească băuturi fine? Nicio problemă, luăm progenitura. Progenitura care, de altfel, nu ar mai fi copil dacă nu ar face și puțin (mai mult) scandal, suficient cât să deranjeze toți invitații, dar nu destul încât să îi motiveze pe părinți să îl ducă acasă. În fiecare restaurant în care merg, trebuie să existe neapărat un tip de familie. E simplu: ea, el, doi copii, eventual gemeni, și ceva ce nu poate fi numit copil, deoarece are o privire tâmpă și un cap chel. Da, ați ghicit, este chiar bibeloul mai sus menționat, care nu ratează nicio ieșire în societate cu părinții săi. Societate care, de altfel, nici nu ar mai fi putut exista în continuare fără el. Motiv pentru care trebuie să fie o parte activă a acesteia. Și ce mod mai bun de a fi activ decât a ruina zilele și nopțile fiecărui membru al acesteia?

Poate că-s rea, n-am suflet și poate copiii sunt cele mai minunate lucruri pe Pământ. Da, posibil, dar atât timp cât mi-i vor flutura prin față pe oriunde mă duc și atâta timp cât vor zbiera în continuu în urechile mele pe stradă, în restaurant sau în barul de striptease, eu nu ii suport. Punct. Faceți copii, da lăsați-i acasă.

Române

Dragă române,

Stăteam astăzi pe o bancă în frumoasa țară în care trăiești tu de atâta vreme și în timp ce admiram orașul de provincie în toată splendoarea sa, pe o vreme frumoasă, te-am observat. Nici nu aveam cum să nu te observ pentru că ai trecut de mai multe ori pe lângă mine. Uneori grăbit, abătut, plin de griji, alteori de-a dreptul trist. Pasul îți era grăbit, poate prea grăbit, gândul îți era probabil undeva departe. Poate din cauză că îmi erau aburiți ochelarii, mi s-a părut că uneori erai femeie, uneori bărbat, chiar și copil de câteva ori. Mi s-a părut că arătai, gândeai și erai diferit de fiecare dată. Dar mi-am dat seama repede că m-am înșelat. Erai același. De fiecare dată când treceai pe lângă mine erai exact același. Cum te-am recunoscut, atunci, dacă mi-erau aburiți ochelarii, poate te întrebi? Simplu. Te-am recunoscut după privirea ucigătoare pe care mi-o aruncai de fiecare dată, după grimasă, după atitudinea superioară față de cei din jur, după ce ai fluierat-o pe fata aceea în fustă roșie, după ce ai aruncat pe jos un ambalaj oarecare, după ce m-ai claxonat în timp ce treceai cu viteză în mașina neagră pe lângă mine.
Nu m-au deranjat aceste gesturi. Poate aici, în țara ta, sunt normale, poate tu le consideri normale și nu te judec. Sunt alte lucruri care m-au deranjat. Da, am observat foarte multe deși am stat doar câteva zeci de minute pe bancă, pentru că sunt unele mult prea evidente. Am observat că tu, române, nu ai respect pentru nimic. Nu ai respect pentru oamenii de pe stradă, pentru cei din jurul tău, pentru cei care te privesc sau care te ascultă, pentru cei care te aprobă sau pentru cei care te contrazic. Nu ai respect pentru tineri sau bătrâni, pentru femei sau pentru bărbați, pentru bogați sau săraci. Pentru cei care îți sunt subalterni sau pentru cei care îți sunt superiori. Nu ai respect pentru vechi sau nou, pentru trecut sau viitor. Disprețuiești orice, crezi că totul ți se cuvine și trebuie să primești totul de la ceilalți, fără să faci nimic. Fără să spui bună ziua, fără să spui mulțumesc, fără să ajuți, fără să îți pese. Fără să te gândești la altcineva decât la tine, îți faci loc zilnic printre mulțimea de oameni cu aceleași idealuri ca tine, iar dacă nu se dau la o parte, îi împingi și îi calci în picioare. Și la sfârșitul zilei te întrebi de ce nu îți este bine, de ce alții au mai mult decât tine, de ce ești tu cel mai bătut de soartă. Te rogi la Dumnezeu să te ajute dar uiți de fiecare să îi mulțumești după ce primești. Uneori îi negi existența, dar când dai de greu te întorci în genunchi la el. Și el te ajută, pentru că nu e român, ca tine. Te ajută să mai trăiești o zi, să fii capabil să îți îndeplinești scopul pe lume, chiar dacă tu ai stabilit de mult timp că nu ai unul. Nu trăiești pentru nimic pentru că ți-ai pierdut demult încrederea în orice. În valori morale, în reguli, în oameni, în tine. Ai pierdut puterea de a lupta pentru ceea ce vrei și aștepți să primești, preferând să te umilești decât să transpiri. Nu mai ai suflet, nu mai iubești, nu ai mai simțit de prea mult timp fericire. Și cum să iubești când de-abia mai trăiești de azi pe mâine? Cum să fii fericit când totul în jur e trist și viitorul sună sumbru? Când știi că nu vei putea avea niciodată ce îți dorești. Așa că stai, stai și îți plângi de milă. Te compătimești singur, te compătimesc ceilalți. Nu pentru că, de cele mai multe ori, ajungi să nu realizezi nimic în viață, ci pentru că nu vrei. Ajungi la capătul puterilor atunci când te tragi singur înapoi dacă reușești să ieși din mocirlă și te afunzi și mai adânc. Te demoralizezi singur, îți spui că ești inutil și că ești un nimeni. Și ai dreptate. Ai dreptate de prea multe ori și m-am săturat. M-am săturat să te văd repetându-ți zilnic rutina, obosit, plictisit, sătul, așteptând să mori.
Dar nu pot să plâng pentru tine, nu poate să îmi fie atât de milă, pentru că știu că ai putea să faci multe. Ai putea să profiți de faptul că ai devenit imun la suferință, trăind în mizerie, și că poți deveni mult mai puternic decât restul. Dar nu vrei. Alegi să plângi în fiecare zi, să țipi, să urli, să cerșești milă și compasiune, să îți reduci viața la o rutină zilnică pe care o parcurgi cu speranța că te va ajuta cineva. Și cel mai trist e că asta n-o să se întâmple.
Am observat că te mulțumești cu vise, cu speranțe, cu dorințe, că te mulțumești să îți imaginezi o viață mai bună. E simplu să vrei, dar e al naibii de greu să obții și tu afli asta zilnic. Alegi mereu calea ușoară, drumul cel mai scurt și, chiar și atunci, încerci să trișezi pentru a-l parcurge mai repede. Și e păcat. E păcat că ai putea să faci același drum de 10 ori mai repede decât ceilalți, dar o iei pe calea mai scurtă care de cele mai multe ori e înfundată. Vreau să închei aici, deși mai ai multe defecte pe care le-am văzut ușor. Din toate astea nu pot să trag decât o singură concluzie și îmi pare groaznic de rău: pentru tot ce faci și mai ales, pentru ce nu faci, îți meriți soarta, române.

Dentist

Știu că majorității oamenilor îi este frică să meargă la dentist. Motivele le știm : durere, agonie, chin, suferință. Eu m-am obișnuit cu chestia asta, având niște dinți tip divă, foarte sensibili și care necesită îngrijire specială. Deci mă duc la dentist foarte des și deși mă doare la fel de mult ca pe ceilalți oameni, nu mai simt nicio frică atunci când mă duc. În schimb simt greață. Greață de nesimțirea celor care lucrează acolo. Nu zic nimic despre munca lor, care este destul de bună, dar toți doctorii trebuie să știe să își facă treaba bine. Dar de ce mama naibii trebuie să aștept 2 ore dacă eu am programare?! M-ai programat la ora 16:00, vreau ca la cel târziu 16:15 să pot intra, nu să fiu nevoită să îmi eliberez toată ziua pentru că trebuie să mă duc la dentist. E cabinet particular, plătesc o droaie de bani, de ce atâta scârbă ? Și nu e că au cucoanele de acolo treabă multă cu pacienții, bietele de ele, ci din cauza discuțiilor interminabile și a pauzelor de cafea și mâncare luate după fiecare pacient. Nu zic să nu mănânci portocale, femeie, da mănâncă naibii după ce ai văzut ca nu se mai înghesuie pacienții ca în RATB la tine în cabinet. Nu mă lăsa să aștept 4 (patru) ore, cât am așteptat pe 1 decembrie (țin minte bine, pentru că la TV era o mizerie de emisiune cu România, te iubesc). Da, România, te iubesc. Maxim te iubesc. Da aș vrea să te iubesc de afară, dacă se poate. Mi s-a acrit. Mi s-a acrit de tot.

La fel

Magazinele românești au toate aceleași haine. Aceleași !
Dacă mă duc într-un magazin și văd o bluză hidoasă, eventual verde căcăniu, pe care nici nu aș vomita, e obligatoriu să o văd și în încă alte zece magazine. Chiar dacă diferă firma, toate arată la fel. Și în fiecare sezon există o chestie care SE POARTĂ. Acum vreun an se purta la fete părul prins și adidașii ăia hidoșei micuți și colorați. Iarna asta s-au purtat cizmele negre peste genunchi, de preferință la fetele care au sub 1.60, pentru că altfel n-aveau farmec. Adică ce, să arate bine ? S-a purtat movul, rozul și nud, acum observ că se poartă culorile cât mai închise,de toamnă și hainele largi, fără formă. Astfel, fiecare femeie arată ca un sac de rafie cu depresie.
Pe bune acuma..lumea chiar nu mai are pic de bun gust ? Chiar e greu să te îmbraci cu haine normale, decente, frumoase ? N-am mai văzut femeie tânără pe stradă care să poarte tocuri, toate umblă în papucioi din ăia grețoși mari, șlapi sau sandale plate. S-a pierdut de tot feminitatea ? În magazine găsesc numai papuci mărimea 40 și 42, de parcă s-au mărit picioarele tuturor deodată, doar săndăluțe maro sau, la extrema cealaltă, tocuri tip platformă de 20 cm care stau în magazin 10 luni că nu le cumpără nici dracu.
Personal nu îmi place să mă îmbrac colorat, dar asta nu înseamnă că trebuie să mă îmbrac ca și cum aș fi nesigură pe genul meu. Bărbații au ajuns să se îmbrace ca femeile, cu eșărfuțe colorate și pantaloni strâmți ,femeile au ajuns să se îmbrace ca bărbații, cu bocanci și veste. Oare s-a săturat fiecare de genul lui și vrem să facem un schimb ? Să mă anunțe și pe mine cineva, să nu rămân singura care nu e în trend.

Zile de naștere

De când mă știu n-am suportat zilele de naștere. Nu înțeleg de ce oamenii celebrează și se felicită între ei pentru faptul că au reușit să stea în viață încă un an. Nu înțeleg cadourile, cântecelele sau petrecerile, dar mai ales nu înțeleg de ce naiba oamenii se supără dacă le uiți ziua de naștere.
Frate, deci eu nu îmi suport nici ziua mea. În fiecare an când știu că sosește ziua nefastă, încerc să îmi ocup timpul cu ceva să uit, dar din păcate tot se găsesc toți fraierii să-mi amintească, prin urări penibile, că am mai îmbătrânit un an.
De ce te-ai supăra că ți-am uitat ziua de naștere? Sau că nu am știut-o niciodată? Pentru că nu îmi pasă, de aia nu ți-am zis la mulți ani, nu pentru că am uitat. Nu îmi pasă dacă mai trăiești un an sau nu, nu îmi pasă că ai cu un an mai mult. Degeaba de superi că am uitat să îți urez să-ți trăiască neamu și să-ți aduc un cadou jenant, din moment ce nu ai anunțat. E de câcat că oamenii se așteaptă ca ceilalți să țină minte. Oamenii se așteaptă ca eu, om prost, să rețin ziua de naștere a fiecărui om cu care am avut vreodată o conversație mai lungă de 5 minute. E imposibil. Nu poți să ții minte, nici dacă vrei.
Am văzut că unele pizduțe își notează în agendă când e ziua fiecărei Maricici da eu nu simt nevoia să îmi încarc programul cu zilele voastre de naștere. Așa că, următoarea dată, înainte să vă mai supărați că nu mi-am adus aminte în ce zi a anului v-au fătat mamele voastre, asigurați-vă că m-ați anunțat înainte.

Sfertul academic

Am observat eu așa o chestie, cel puțin în ultimul timp de când am început să n-o mai ard chiar atât de antisocial și să mai ies cu lume. Deci, că femeile-s proaste, majoritatea, s-a stabilit de mult timp și nu e nevoie să spun că am observat și eu. (Și apropo, pentru pizdele care au impresia că dacă au mașină sunt mari doamne: muie mă, că se pare că n-ați luat suficientă).
Revenind…am observat că, la o întâlnire, femeile au dreptul, ba chiar, după ultima fiță, e indicat să întârzie. Aham. Ce nu înțeleg eu e de ce. De ce câcat e mișto pentru o gagică să apară undeva la o întâlnire cu 10-20 de minute mai târziu și să îl/o lase pe fraierul/fraiera care oricum o așteaptă să stea și mai mult ? Dacă tot ai de gând să apari la o anumită oră, păi spune mami așa să știu să ajung și io acolo la aceeași oră, nu îmi zi că ne întâlnim la fix și apari la și 20 că există șanse mari să iți iei o mare muie, pentru că nu mă mai găsești.
Din păcate pentru mine și timpul meu prețios, eu sunt o finuță și le aștept pe toate rapandulele, evident, nu fără rățoiala de rigoare ce urmează, dar la care cred că au devenit imune oricum.
Eu am înțeles chestia că bărbățoii tre să fie cavaleri și etc. da de ce pula mă pui să aștept pe mine, fată, în stradă, pentru tine, fată ? N-ai reușit să te dai cu rimel la timp ? Păcat, pentru că tot urâtă ești. Tot același meclan de purcică dusă la solar ai, fie că te-ai dat cu rimel sau nu. Nu-mi pasă că era trafic, că nu îți găseai șosete, că ningea sau că nu se asortau pantofii la salopeta de tractoristă, când am zis o oră, ești acolo.
Eu cred tu că ai impresia că dacă doi fraieri vor să te fută, înseamnă că toată lumea tre să îți suporte aerele de divă plimbată, da hai să revenim pe pământ, unde e frumos să asortezi și un ceas la ținuta de lucru.

La sală

După cum probabil știți, nu foarte mulți români o ard în ultimul timp pe la sala de fitness. Ce am observat eu din experiențele mele cu aceasta este că, în general, la sala de fitness merg mai mulți bărbați decât femei. Da. Sau cel puțin oriunde am fost eu. Nu pot să înțeleg chestia asta, având în vedere că femeile sunt alea care se plâng de grase ce-s și în general ele au un „metabolism greu”.
Totuși, putem cu ușurință stabili niște categorii de oameni care frecventează acest loc sfânt, numit sală de fitness.

1)Întreținutele
Și nu. Nu mă refer pizduțele întreținute de giboni cu ceafa lată, ci la gagicile care vin la sală „să se întrețină”. De obicei merg pe o banda cam o oră la 6.0 după care pleacă liniștite și mulțumite că și-au făcut norma. Categorie neutră, care nu deranjează, omniprezentă.

2)Ambițioșii
Motivul lor pentru care vin la sală este unul clar: vor să slăbească. Majoritatea vor să slăbească repede și uită să se mai oprească din exercițiile inutile și prost executate, tocmai de aceea onorează cu prezența aproape zilnic, pentru o perioadă foarte lungă de timp, până când realizează ca nu mai are rost și „cine îi place, îi place și așa”.Categorie neutră, pentru că nu-mi pasă.

3)Culturișitii
În general au peste 25 de ani și se identifică foarte ușor prin mușchii lăsați la vedere intenționat și atitudinea de miez din Fanta. Trag de fiare, știu ce tre să facă de obicei și nu prea deranjează. Categorie semi-neutră, din nou omniprezentă.

4)Culturișii wannabe
Puști de 15-20 de ani care visează la ziua când fetele vor leșina după mușchii lor și le vor ignora coșurile de pe față și personalitatea debordantă a unei pungi din plastic. De cele mai multe ori nepricepuți, ușor enervanți, nu vor să asculte sfaturile instructorului de a nu ridica 300 de kg de 10 ori că mor. Își fac apariția destul de rar la sală, din cauza febrei musculare dese și longevive. Categorie ușor enervantă, dar pot fi ignorați.

5)Lăudăroșii
Destul de rari în ultima perioadă, ei sunt cei care și-au dorit din răsputeri să slăbească și au reușit. Fie că a fost datorită anorexiei, bulimiei sau exercițiilor fizice, au slăbit și vor ca toată lumea să vadă asta. Poartă haine strâmte și scurte, pentru a-și putea evidenția corpul tonifiat. Prezenți destul de rar, nu lucrează aproape deloc la nimic, stau pe margine si se uită cu superioritate la fraierii care se chinuie. Categorie foarte enervantă, dar din fericire pe cale de dispariție.

Eu nu mă încadrez totuși în nicio categorie pentru că fac parte din mai multe. Mă duc la sală de plictiseală, să slăbesc puțin dar în același timp să mă laud că arăt mai bine ca grașii. Sâc.